De soarele te gadila si tu ii zambeste sau de inima-ti plage si sufletul ti-e zburator, atunci e momentul sa alergi spre locul unde sufletul uita de sine insusi devenind natura.
Asa poate incepe o zi de sambata dimineata devreme cand rucsacul se arunca in spate cu 2-3 nimicuri de-ale gurii si eventuale haine de ploaie.
Asa a inceput si ziua mea. La 7 cu soarele sus, ne-am adunat unul cate unu, iubitori de munte cu mai multa sau mai putina experienta, destinatia zilei fiind Cabana Malaiesti.
Dupa 2 ore de drum fara peripetii pe DN1, salut in treacat Gura Diham si-ncep traseul c-un urcus grabit prin padure. Inima-mi bate puternic de parca m-ar fugari un taur. Stiu bine, asa sunt de fiecare data primele 30 minute de adaptare (cel putin pentru mine).
Drumul urca lin pana la Cabana Izvoarelor unde ochiul se pierde pe ici pe colo dupa cate un burete delicios. Refacem plinul de apa si continuam pe carare agale incat ma intreb “Cum sa fac febra musculara pe un asemenea traseu?!”
Cu cantec, povesti si amintiri, pasim in taramul zmeurei. E suficient sa intinzi o mana pe stanga sau dreapta si prinzi in pumn micutele delicatese. Ce masa minunata, natura e cel mai bun bucatar ! E ca o rasplata pentru a doua runda de urcus abrupt.
Surpriza! Ce e cararea e de munte daca nu ai spectacolul unei traversari pe stanci si lanturi. Intr-adevar cam scurta, pentru tentatia unei aventuri.
« Belvedere » numit de noi, cel mai inalt punct de pe traseu la peste 1700m, e ascuns bine intre tufisuri de jnepeni. Vezi, acolo, chiar in fata se vede Brasovul; iar in spate un lung sirag de munti, de-ai crede ca poti sari din unul in altul ca la sotron de-ai fi urias.
Urmeaza coborasul, scurt, rapid stiind ca urmeaza destinatia: Cabana Malaiesti. Dupa doar 3 ore si jumatate ajungem, de ma intreb oare am zburat sau cei care au scris indicatiille traseului au tras un pui de somn de vreo 3 ore.
Foamea e mare; bunatatile din rucsac sunt bine venite; burtica e plina si ochii se inchid la somn. E inca devreme am fi putut ajunge pe Vf. Omul, dar e asa de bine aici: liniste si soare.
La coborare alegem prin vot varianta Cabana Diham pe Glajerie. Nu pare spectaculos, nu ai privelisti largi, insa ai ceva la felul de placut: muschiul copacilor, fosnetul frunzelor si alunecusul pietrelor.
Apoi zumzet de apa. Trecem in graba un podet miscator, pentru ca apoi urcusul sa incepa iarasi. De ce urcus?! Parca coboram ! Daca la dus panta ar fi la dificultate de nota 4, aici la intors as da un 7 (pe o scara de la 1 la 10). Respir greu, ma uit la colegii din urma, vin si ei; ma uit in sus si sper ca dupa urmatoarea curba, la urmatorul luminis sa spun : Am ajuns !
Am un singur scop: acolo sus ma asteapta cel mai bun ceai cu mireasma de rom de la Mama Oara. Deodata, o bufnita imi taie calea, de ai zice c-a trecut o pisica. Atunci stiu: mai am doar un pic.
Ultima ora, un drum lin de coborare unde impresiile, povestile si dorintele iau nastere. Si cand zumzetul civilizatiei revine ma intreb de ce nu am ramas acolo sus?! Vreau inapoi!
Pare demn de Sisif traseul de mune: urci si cobori, urci si cobori; corpul iti plange, iar sufletul se umple de incantare. Zambeste si Hai pe munte!
Fotograf: Marius Popescu
Autor articol: Mihaela Gologan
